" Sa nu faci niciodata pe cineva o prioritate in viata ta, atata timp cat tu esti doar o optiune pentru acea persoana"

AFECTIVITATEA

Motivaţia se bazeaza pe formele ei cele mai simple, fundamentale: trebuinţele şi tendinţele. Am amintit că din ele provin imediat dorinţele (trebuinţele conştiente) şi intenţiile (tendinţele conştiente de scopul lor). Dar motivele îmbracă forme mult mai complexe. De exemplu, interesele: mobilizări selective ale psihicului în vederea satisfacerii anumitor dorinţe. Ele se manifestă îndeosebi prin tendinţa concentrării atenţiei asupra obiectelor sau persoanelor având o relaţie cu dorinţele existente în acel moment: când mă interesează o carte nouă, îmi sare în ochi orice librărie. Tot aşa observăm existenţa atitudinilor: dispoziţii subiective ale persoanei de a reacţiona pozitiv sau negativ faţă de o anume situaţie, persoană ori faţă de o simplă afirmaţie. Atitudinea este un reflex imediat al motivului, de exemplu: vine în vizită o persoană în momentul în care nu aveam ce face, mă plictiseam şi doream să stau de vorbă cu cineva. Prezenţa ei va da naştere unei atitudini favorabile. Dacă însă, dimpotrivă, tocmai voiam să plec la un spectacol cu oră fixă simt că am luat, fără să vreau, o atitudine pronunţat negativă. Totuşi, atitudinile nu sunt reacţii pur conjuncturale, deoarece faţă de unele persoane pot avea o atitudine mereu pozitivă, iar faţă de altele una permanent negativă. în asemenea cazuri, atitudinile au la bază structuri motivaţionale mult mai complexe, denumite „stări afective”.

1. Caracteristicile stărilor afective

Stările afective sunt trăiri care exprimă gradul de concordanţă sau neconcordanţă dintre un obiect sau o situaţie şi tendinţele noast 313f55d re (termenul „obiect” e luat în sens filosofic – fiind ceea ce cunoaştem, fiinţă sau lucru). Pentru prescurtare, vom folosi şi termenul de „afect” ca sinonim cu „stare afectivă” ; el e utilizat de unii într-un sens foarte restrâns. Afectele sunt în indisolubilă legătură cu trebuinţele, tendinţele, interesele şi aspiraţiile noastre. Ele oglindesc, în fiecare moment, situaţiile prezente, rezultatele conduitei noastre în raport cu impulsurile şi dorinţele noastre. Totodată, într-o măsură mai mare sau mai mică, constituie imbolduri către anume reacţii, manifestări, acţiuni. Unele din ele, cum sunt sentimentele, sunt chiar principalele motive de activitate susţinută. De aceea, până în anii patruzeci, motivaţia era inclusă în capitolul consacrat afectivităţii. După cel de-al doilea război mondial, vom găsi afectele menţionate în cadrul studiilor despre motivaţie. în ultimii ani, a apărut şi tendinţa de a le studia separat, aşa cum am procedat şi noi. Oricum, motivaţia şi stările afective sunt de fapt inseparabile în realitate.

a) Stările afective implică o apreciere, o atitudine pozitivă sau negativă. Dacă un obiect este în concordanţă cu trebuinţele noastre rezultă o stare pozitivă, pe care o caracterizăm ca plăcută, fiind însoţită de tendinţe, mişcări de apropiere. O cameră încălzită iarna ne impresionează favorabil. Dimpotrivă, când o situaţie e în contradicţie cu ceea ce dorim, apare o impresie neplăcută, întovărăşită de impulsuri spre evitare, îndepărtare: o hală în care zgomotul e infernal, iar atmosfera, sufocantă ne repugnă. Afectele au tendinţa de polaritate. Vasile Pavelcu

vorbea de sensul „timic” (de la grecescul thime, însemnând valoare). Ele sunt fie pozitive, fie negative. Indiferenţa apare în lipsa oricărei stări afective, fiind de fapt o stare cu totul tranzitorie.

b) Afectele sunt subiective în sensul dependenţei lor de trebuinţele noastre actuale. Un pahar cu apă rece, vara când ne e cald şi sete ne face plăcere. Aceeaşi apă, iarna, pe un ger de -25°, când ne e frig şi tremurăm, ne displace, nu ştim cum s-o evităm, ea contrazicând cerinţele organismului. înseamnă că stările afective se pot schimba uşor în funcţie de situaţie. Totuşi, când e vorba de structuri afective complexe, cum ar fi un sentiment, reacţiile noastre se direcţionează foarte stabil şi pentru multă vreme.

Dacă afectele sunt subiective, nu rezultă lipsa lor de legătură cu realitatea obiectivă. Ele depind de caracteristicile obiectelor, ale situaţiilor. O livadă de meri înfloriţi va tinde să ne impresioneze plăcut, după cum spânzurarea unui nevinovat, în Libia, va produce emoţii negative. Dar stările afective reflectă nu numai condiţiile exterioare, ci ele exprimă mai mult, redau şi raportul dintre realitate şi motivaţia noastră.

c) O altă caracteristică este totalitatea. Afectele exprimă un raport cu toate tendinţele prezente într-un anumit moment şi nu doar cu efectul unei stimulări parţială. De pildă, muştarul provoacă usturimi ale limbii, dar totuşi impresia e agreabilă, întrucât predomină nevoia de excitare a stomacului care primeşte un aliment bogat în grăsimi. Sau un copil face obrăznicii, enervând multe persoane, dar mama sa, iubindu-1 cu pasiune, nu se supără, ci se amuză, ignorând vădit aspectele negative ale comportării lui. Deci stările afective creează o sinteză specifică a tuturor impulsurilor activate.

d) V. Pavelcu (1982, pp. 111-115) scoate în relief şi tensiunea drept caracteristică a stărilor afective. într-adevăr, dacă o tendinţă se transformă imediat în mişcare nu provoacă un afect. Cu cât apar mai numeroase tendinţe care se contracarează, cu cât există o întârziere în satisfacerea lor, cu atât se creează o stare de tensiune mai mare şi o structurare a lor, făcând posibile trăiri intense.

e) Afectivitatea, în ansamblul ei, are o funcţie extrem de importantă: ea permite o reglare promptă şi eficace a comportamentului, îndeplinind rolul de acceptor al acţiunii, în terminologia lui P.K. Anohin. O emoţie, chiar lipsită de intensitate, schiţează imediat un început de acţiune, înainte ca o deliberare conştientă să înceapă. Chiar dacă nu trebuie să ne lăsăm ghidaţi numai de afecte, există situaţii în care nu e timp de reflexie şi reacţionăm în funcţie de afectul dominant, care poate fi salvator.

2. Formele stărilor afective

a) Caracterizarea şi denumirile diferitelor feluri de afecte sunt extrem de variate. „în domeniul afectivităţii, scria V. Pavelcu în 1937, aproape fiecare autor întrebuinţează o terminologie proprie” (Pavelcu, V., 1982, p.89). 40 de ani mai târziu, G. Debus, într-o lucrare de sinteză, afirmă exact acelaşi lucru, valabil şi azi (Handbuch psychol. Grundbegriffe, p. 156). Acesta caracterizează stările afective ca „sentimente” (Gefuhle), pe când Fr. Littmann le denumeşte pe toate emoţii. V. Pavelcu, considerând termenul de sentiment sinonim cu „afect”, îl distingea totuşi de emoţie, aceasta desemnând numai emoţiile-şoc. Dar şcoala de la Cluj, ca şi P. Popescu-Neveanu, le intitulează pe acestea din urmă „afecte”. în cele ce urmează, utilizând o terminologie mai apropiată profesorului ieşean, nu vom deosebi, mai întâi, stările afective de procese afective şi nici emoţiile, de „emoţiile şoc”, deoarece între aceste din urmă nu sunt deosebiri calitative, ci numai de intensitate (frica de dentist nu se deosebeşte calitativ de spaima stârnită de un cutremur). Apoi, aşa cum am văzut, vom utiliza termenul de afect în accepţiunea cea mai generală, sinonim cu stare sau proces afectiv, b) Stările afective se pot împărţi în două mari grupe :

A. Afectele statice, exprimând raportul dintre noi şi lume, au un slab efect dinamogen, nu sunt motive de activitate îndelungă, deşi pot provoca puternice reacţii momentane. Ele se divid în : 1) stări afective elementare care cuprind atât durerea şi plăcerea senzorială, cât şi agreabilul şi dezagreabilul; 2) dispoziţiile; 3) emoţiile.

A doua mare categorie include :

B. Afectele dinamice, constituind cele mai puternice şi durabile motive ale comportamentului uman. E vorba de sentimente şi pasiuni.

Să le analizăm pe rând. Stările afective elementare.

• Durerea senzorială este un fenomen uşor de înţeles: în majoritatea cazurilor e vorba de excitarea intensă a unor terminaţii nervoase. După cum am arătat la senzaţii, Von Frey a identificat (încă din 1894) puncte specifice de durere declanşată de excitaţii mecanice sau termice ale pielii, în care s-au identificat numeroase terminaţii nervoase. Specificul acestora reiese din faptul că substanţe anestezice pot suprima durerea, rămânând senzaţiile de contact. De asemenea, în unele boli pot dispărea senzaţiile dureroase, rămânând cele de contact sau invers. Nu se cunosc organe senzoriale specifice durerii, ea fiind în funcţie de excitaţia terminaţiilor nervoase existente pretutindeni în organism. Excitanţii provocând durerea sunt de natură diferită, fizică sau chimică, în relaţie cu tulburări circulatorii, inflamatorii ş.a.

• Plăcerea senzorială e mai greu de înţeles. Vorbind despre ataşament am arătat cum puiul de cimpanzeu, izolat de mamă, caută contactul moale al unui manechin acoperit cu stofă şi evită modelul din sârmă, deci sunt unele senzaţii plăcute, legate de un anume confort senzorial. De obicei, plăcerea senzorială tactilă e pusă în relaţie cu instinctul sexual. Dar nici orgasmul (voluptatea: senzaţia culminantă din timpul actului sexual) nu e pe deplin elucidat. S. Freud explică orgasmul (ca şi plăcerea în general) printr-o scădere bruscă a tensiunii, fenomen evident. Dar, pe de altă parte, înainte de apariţia voluptăţii, există o perioadă în care tensiunea creşte şi când totuşi plăcerea este prezentă, altfel actul s-ar întrerupe. Apoi, există cazuri în care actul fiziologic se desfăşoară normal, dar lipseşte plăcerea şi nu se produce orgasmul. Oricum, plăcerea erotică este legată de excitarea tactilă, în special a unor zone ale corpului, numite chiar „zone erogene”.

• Agreabilul şi dezagreabilul sunt reacţii afective globale de slabă intensitate, impresii produse de orice percepţie. Unii autori chiar vorbesc de „tonul afectiv al percepţiei”. Noi am amintit de „tonalitatea afectivă a senzaţiilor”, dar ştim că numai copilul în vârstă de câteva săptămâni are senzaţii izolate, nefiind mielinizate complet fibrele de asociaţie din scoarţa cerebrală. Apoi ele sintetizează în percepţii care totd.eauna au asupra noastră un efect agreabil sau dezagreabil. Această rezonanţă afectivă nu depinde de excitarea senzorială, ci de sensul pe care informaţia o are pentru noi: percepţia unei prăjituri de ciocolată în galantarul unei cofetării, când ne e foame şi avem bani pentru a o cumpăra, ne produce o impresie plăcută. Aceeaşi imagine poate să ne impresioneze dezagreabil, dacă ne este foarte foame, însă n-avem nici un ban disponibil.

Lipsa de legătură cu senzorialul poate fi ilustrată şi mai bine prin exemplul următor. Primesc o telegramă: „Sosesc mâine seara, Alexandru.” Dacă această persoană este un prieten bun, lectura propoziţiei îmi lasă o impresie pozitivă. Când este o rudă meschină şi plicticoasă, vestea este neplăcută. Percepţia cuvintelor ri-are nici o influenţă, sensul lor însă dictează coloritul afectiv al percepţiei. O durere senzorială poate fi agreabilă: usturimea provocată de un ardei iute este căutată de mulţi gurmanzi.

Vorbim de plăcut sau dezagreabil numai în cazurile în care trăirea este de slabă intensitate. Când se produc stări mai complexe şi mai intense, atunci le denumim emoţii.

Agreabilul atrage după sine mişcări de apropiere, o creştere a energiei, a activităţii mintale, pe când dezagreabilul e însoţit de tendinţa îndepărtării de sursă şi o diminuare a energiei, a activităţii.

Cum se explică agreabilul şi dezagreabilul ? Definind stările afective am pus în legătură impresia de plăcut sau neplăcut cu relaţia de concordanţă ori de contradicţie între obiect şi trebuinţele noastre. Aceasta este o concluzie la care subscriu astăzi mulţi psihologi, dar problema are multe faţete, abordate de filosofi de-a lungul timpurilor. Astfel, după Epicur, răul, neplăcerea se află în dorinţă. Plăcerea este în fond absenţa durerii. A fi fericit înseamnă a nu suferi.

Arthur Schopenhauer accentuează ideea, enunţând o concepţie rezumată de obicei într-un sorit: Viaţa e voinţă; voinţa e sforţare; sforţarea e durere, deci viaţa e durere. Ideea e însuşită de S. Freud punând în legătură neplăcerea cu existenţa tensiunii nervoase şi plăcerea cu scăderea tensiunii. Deşi acest punct de vedere explică unele fapte, am enumerat alte exemple care arată ca totuşi organismul are nevoie de tensiune şi de aceea uneori omul o caută: gustul pentru aventură, alpinismul, jocurile de noroc şi chiar nevoia de senzaţii probată în experimentele cu privarea (aproape totală) de senzaţii.

Chiar în secolul trecut, Herbert Spencer nuanţează punctul de vedere al lui Schopenhauer: dacă într-adevăr inactivitatea (tensiunea acumulată) este neplăcută, tot dezagreabilă este şi o activitate excesivă (scăderea prea mare a resurselor energetice).

Theodule Ribot remarcă şi el că simţim plăcere câtă vreme activitatea depusă nu depăşeşte energia pe care activitatea organismului o produce. Agreabilul presupune un anume raport între energia de care dispunem şi cea pe care o cheltuim. De fapt, ar exista un optimum de tensiune: câtă vreme ne aflăm în limitele lui simţim plăcere. Abaterea de la acest optimum provoacă neplăcere, fie că se acumulează prea multă energie (deci se instaurează o tensiune ridicată), fie că scade sub acest nivel (apar epuizarea, oboseala).

Aceste precizări realizează un tablou mai nuanţat al condiţiilor în care apar agreabilul şi dezagreabilul, dar şi ele ne situează tot în domeniul aspectelor cantitative. Stările afective elementare au şi un important determinant de ordin calitativ. Sunt mirosuri dezagreabile (cum e cel de putrefacţie), oricât de vagi ar fi. Şi invers, chiar dacă intrăm într-un depozit de portocale, unde parfumul lor e foarte intens, senzaţia rămâne plăcută. Aici intervin biologii susţinând că în istoria speciilor s-au conservat acelea cărora le-au fost plăcute impresiile utile supravieţuirii, iar cele nocive neplăcute. în caz contrar, speciile animale, atrase de ceea ce este dăunător, au pierit. în mare, acest punct de vedere este corect, deşi există şi excepţii. De exemplu, acidul cianhidric are un miros plăcut de migdale, fiind totuşi o otravă extrem de puternică.

Preferinţele umane, ce îi place şi ce-i displace omului depind, în mare măsură, de experienţa socială. Fumatul ajunge să fie o plăcere deosebită pentru fumătorii pasionaţi, deşi el este dăunător sănătăţii. Viaţa socială imprimă individului trebuinţe şi tendinţe variate, chiar în ce priveşte funcţiile fundamentale, cum este alimentaţia. Alimente agreate de europeni sunt considerate necomestibile de către unele popoare din Asia şi invers, aşa cum am arătat în capitolul anterior. Chiar şi organismul se adaptează alimentaţiei impuse copiilor de adulţi, căci un ou clocit ne-ar face extrem de rău.

Unele preferinţe şi repulsii par a avea o bază ereditară în anumiţi centri nervoşi din creier, a căror funcţionare poate fi perturbată în unele boli mintale. T. Ribot menţiona existenţa unor bolnavi care trebuie păziţi pentru a nu consuma conţinutul scuipătorilor sau propriile materii fecale. Desigur, sunt cazuri cu totul ieşite din comun.

în concluzie, ceea ce am arătat, la începutul acestui capitol, în legătură cu relaţia existentă între plăcut şi neplăcut, şi trebuinţele, tendinţele noast 313f55d re se dovedeşte a fi corect. Agreabilul e legat de concordanţe cu cerinţele persoanei, iar neplăcutul de contradicţia cu acestea. Ca un adaos, ar fi observaţia necesităţii unui optimum de tensiune care influenţează trăirile afective, alături de celelalte trebuinţe înnăscute sau dobândite în cursul ontogenezei.

Dispoziţiile.

Stările afective elementare, agreabilul, durerea, dezagreabilul sunt trăiri afective de slabă intensitate şi de scurtă durată (cu excepţia durerii senzoriale care se poate prelungi multă vreme – dar atunci se transformă în emoţie). Dispoziţiile au şi ele o slabă intensitate, dar durează multă vreme, zile, poate chiar şi săptămâni, influ-enţându-ne trăirile afective care apar în acest răstimp: când cineva e prost dispus, vede numai aspectele neplăcute ale existenţei, trăieşte emoţii negative, n-are chef de lucru etc. Invers, buna dispoziţie ne face să vedem totul în culori luminoase, să avem chef de glume şi să muncim cu spor. Aceste stări de spirit, pe care le-am numit dispoziţii, au o dublă condiţionare. Cauzele de ordin intern sunt: oboseala, proasta funcţionare a unor organe interne, o boală incipientă ori, dimpotrivă, o sănătate înfloritoare, resurse energetice abundente. Cauzele exterioare sunt constituite de existenţa unor conflicte în familie sau la locul de muncă, stări de frustrare, apariţia unor pericole. Ele pot favoriza şi buna dispoziţie: aprecierile pozitive ale unor persoane importante pentru noi, perspective atrăgătoare etc. Desigur, adesea ambii factori creează o anume stare de spirit.

Dispoziţiile nu constau numai în a fi bine dispus ori rău dispus, există şi stări îndelungate de nelinişte, anxietate. Uneori suntem foarte iritabili, orice fleac ne enervează. Oricum, dispoziţiile influenţează performanţa în procesul muncii. Când, de exemplu, duminică a avut loc un mult aşteptat meci de fotbal, luni dimineaţa, dacă echipa susţinută de întreprindere a câştigat meciul, muncitorii sunt bine dispuşi, glumesc şi depăşesc normele. Dar dacă ea a fost înfrântă lamentabil, salariaţii se ceartă, sunt nervoşi şi producţia va fi în suferinţă.

Până acum am studiat stări afective elementare, puţin complexe şi de slabă intensitate, având o influenţă redusă în privinţa iniţierii unei activităţi. Tot un proces afectiv static este şi emoţia, dar ea prezintă o imensă varietate de stări şi poate fi de mare intensitate. Ca urmare, ea solicită un studiu aparte, mult mai amănunţit.

3. Emoţiile

• Dacă stările de agreabil sau dezagreabil diferă puţin între ele, chiar când sunt provocate de obiecte sau situaţii foarte deosebite (agreabil este şi un peisaj, şi un sirop de căpşuni), emoţiile, fără a fi neapărat intense, traduc o relaţie specifică între noi şi situaţie (peisajul evocându-mi un episod nefericit al vieţii mele, mă întristează; mâncând îngheţata, pe care mi-a interzis-o medicul, se schiţează o îngrijorare privind consecinţele). Aşadar, emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relaţiilor mele cu un obiect ori o situaţie, deci au un caracter situaţional. Ele pot fi declanşate de o împrejurare reală sau de una imaginată (gândul că poliţia poate fi pe urmele sale sperie tâlharul care are banii furaţi în gemantan). Intensitatea lor e foarte variată: poate fi vagă, mijlocie, dar şi foarte mare, zguduind întregul organism. în acest ultim caz, vorbim de emoţie-şoc (căreia mulţi psihologi îi spun afect).

Există patru emoţii-şoc, tipice : frica (teroarea), furia, tristeţea informa sa acută (disperarea) şi bucuria explozivă. Dar acestea pot apărea, în condiţii obişnuite, cu o intensitate mijlocie: cineva se teme să intre la dentist; altcineva se enervează că prietenul său întârzie la întâlnire; un tânăr se întristează, fiindcă logodnica i s-a îmbolnăvit de gripă ; elevii se bucură, deoarece profesorul n-a putut veni la oră. Dar sunt mult mai multe emoţii decât acestea: dezgustul, ruşinea, nemulţumirea, regretul, indignarea, simpatia, antipatia, speranţa, mila, satisfacţia, nehotărârea, sfidarea etc. etc. Există şi emoţii în relaţie cu munca intelectuală: mirarea, nesiguranţa, certitudinea, îndoiala…

• Atât în vorbirea curentă, cât şi în lucrări de specialitate psihologică, emoţiile sunt frecvent identificate cu sentimente, cum ar fi iubirea şi ura (dar sunt multe feluri de iubire: de tată, soţie, prieten, dragostea de muncă, de patrie etc.; după cum există şi variate obiecte ale urii: faţă de un rival, un duşman, un hoţ, o sectă, o ideologie ş.a.). într-adevăr, întorcându-ne la marii filosofi care au analizat afectivitatea, constatăm o asemenea lipsă de diferenţiere. Astfel, Rene Descartes, în lucrarea sa Les passions de l’âme (Pasiunile sufletului) descrie 40 de „pasiuni”, printre care figurează, pe lângă emoţii, sentimente, dorinţe şi chiar trăsături de caracter. Dar marele filosof francez consideră că toate îşi au originea în numai 6 pasiuni primitive : mirarea, iubirea, ura, dorinţa, bucuria şi tristeţea. Toate celelalte n-ar fi decât varietăţi ale acestora sau rezultatul unor combinări ale lor. Cum se vede, trei din pasiunile fundamentale sunt emoţii, două – sentimente, iar una, dorinţa, constituie o denumire generică în care pot figura nenumărate aspiraţii.

B. Spinoza în Etica sa distinge 48 de „afecte”, dar şi el arăta: „Toate afectele se reduc la dorinţă, la bucurie sau la tristeţe” (Spinoza, B., p. 152), arătând şi modurile în care cele complexe derivă din acestea. De exemplu : 1) un afect provine din altul mai simplu, inclusiv o anume idee: „Iubirea este bucuria însoţită de ideea cauzei externe” (ibid., p. 158); 2) el poate apărea prin suscitarea unui afect primar într-o situaţie complexă : „Indignarea este ura faţă de cineva care face un rău altuia” (ibid., p. 161); 3) mai poate proveni din îmbinarea unor afecte primare : „Sfiala se atribuie celui a cărui dorinţă este stânjenită de frica primejdiei pe care egalii săi cuteză să o înfrunte” (ibidem, p. 169). Spinoza poate fi acuzat de intelectualism (căci pentru el pasiunea este doar o idee confuză). însă observaţiile sale privind relaţia între afecte şi situaţie, cât şi cele referitoare la combinarea posibilă a lor sunt juste şi vom reveni asupra lor. Problema care se pune este de ce spirite aşa de pătrunzătoare au amestecat stări afective deosebite, n-au simţit nevoia să efectueze distincţii între ele ?

Dorinţa este o stare afectivă elementară: o trebuinţă conştientă de obiectul ei, care poate fi de scurtă durată. Dar ea e folosită adesea în locul termenului de aspiraţie, dorinţa durabilă de a realiza un anume progres, ceea ce presupune existenţa unui sentiment, acesta fiind o structură bine cristalizată, trainică. Nu au fost deosebite net (şi nici azi nu sunt) pentru motivul că ele, dorinţa, aspiraţia, emoţia, sentimentul toate sunt trăiri afective foarte strâns legate, interdependente şi pot avea acelaşi obiect, pot exprima calitatea aceleiaşi relaţii dintre obiect şi subiect. De exemplu, mergând pe stradă văd un câine mare şi ameninţător. Atunci apare dorinţa de a-1 ocoli. Dar neavând această posibilitate mă apropii şi el se repede în mod agresiv. Atunci apare emoţia de frică, efectul aceleiaşi situaţii şi al aceluiaşi raport care mi-a trezit dorinţa iniţială. Sentimentul fricii de câini acţionează ori de câte ori ies în oraş şi mă face să ocolesc străzile, unde cunosc existenţa posibilităţii unei astfel de întâlniri neplăcute, mă înarmez şi cu un baston pentru orice eventualitate, frica de un animal vagabond apare şi în lipsa apariţiei lui ş.a.m.d. De asemenea, sentimentul vizează acelaşi pericol şi aceeaşi relaţie nedorită. Prin urmare, nu există deosebiri calitative între aceste fenomene afective, de unde lipsa unei înclinaţii spre o mai fină diferenţiere.

Sentimentele însă se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin amploarea, prin extensiunea lor. Ele sunt transsituaţionale, persistând în variate împrejurări şi chiar în absenţa obiectului principal. Sentimentul iubirii nu se exprimă numai în prezenţa fiinţei îndrăgite, îndrăgostitul aflat departe se gândeşte mereu la ea, îşi deapănă amintiri, îi scrie scrisoare după scrisoare, visează la o nouă întâlnire, îşi organizează activitatea în aşa fel încât să progreseze în direcţia apreciată de iubita sa etc.

Observându-se evoluţia afectivităţii la copilul mic (Ewert, O., pp. 259-261) se constată, în primele luni, doar stări afective elementare, de plăcere şi neplăcere. La 4-5 luni apare expresia fricii (cauzată de persoane străine ori de posibilitatea de a cădea), tot cam în acelaşi timp se exprimă şi mânia (când i se ia o jucărie sau biberonul) – deci e vorba doar de cele mai primitive emoţii. în jurul vârstei de 10 luni, apar manifestările sentimentului de iubire faţă de mamă, exprimat prin zâmbet la prezenţa ei, prin dorinţa de a sta lângă ea, plâns la plecarea ei etc. Este o diferenţă clară între atitudinile sale faţă de mamă şi cele adoptate faţă de alţii. La 18 luni se constată şi prezenţa geloziei. Treptat copilul va trăi emoţii şi sentimente din ce în ce mai complexe. Printre ultimele pare a fi dispreţul ce apare clar abia la 12 ani. Deci se observă o creştere paralelă a complexităţii emoţiilor şi sentimentelor. Acestea din urmă asigură, treptat, o evidentă creştere a stabilităţii afective. Sentimentele structurează dorinţele, aspiraţiile, interesele, atitudinile, nuanţând diversificarea emoţiilor provocate de diferite situaţii. Sentimentele asigură anumite orientări comportamentului, o anumită consecvenţă şi o ierarhizare a reacţiilor. Ele se disting de dorinţe ori emoţii prin care reacţionăm la specificul unei situaţii prezente, comportament în relaţie atât cu situaţia cât şi cu sentimentele deja cristalizate.

• Emoţiile-şoc sunt o categorie aparte de stări afective datorită intensităţii lor deosebite şi a exteriorizării lor puternice prin diferite expresii emoţionale, modificări fiziologice şi reacţii slab controlate. Ele apar când există o stare de tensiune nervoasă acumulată şi intervine brusc o situaţie neaşteptată. Aşa cum am menţionat, sunt patru feluri de emoţii-şoc, având fiecare moduri de manifestare relativ caracteristice. Le vom descrie în cele ce urmează.

Furia este declanşată când cineva ne ofensează în chip jignitor, de multă vreme, ori ne-a cauzat un rău notabil şi apoi se amuză, intervenind momentul „paharului plin”. Accesul de furie se manifestă prin înroşirea feţei, vinele feţei şi gâtului se îngroaşă, ochii ies din orbite şi se injectează, pulsul se accelerează, persoana gâfâie, începe să urle, se agită, gesticulează, uneori aruncă diferite obiecte din cale. Dar sunt şi cazuri de „mânie palidă”, cu manifestări oarecum opuse. F. Dostoievski descrie în cartea sa Amintiri din casa morţilor un deţinut care, când socotea că a fost nedreptăţit sau înşelat, devenea palid, livid, imobil, dar toţi fugeau din calea lui, fiindcă deodată punea mâna pe cuţit şi ataca pe cel considerat vinovat.

Frica, teroarea sunt provocate de apariţia bruscă a unui mare pericol, cum ar fi un cutremur, când totul se clatină, se prăbuşeşte, sau apariţia unui urs agresiv în pădure. Tabloul expresiilor e relativ opus furiei: totdeauna apare o paloare cadaverică, ochii larg deschişi cu pupilele lărgite fixând dezastrul sau pericolul iminent, părul se face măciucă, pe faţă apar broboane de sudoare, se declanşează un tremur, muşchii devin rigizi ori se contractă convulsiv, se fac gesturi de îndepărtări;, izbucneşte un strigăt ascuţit de teroare, persoana fie înlemneşte, fie porneşte într-o fugă disperată. Sunt cazuri când frica provoacă un stop cardiac fatal.

Disperarea (tristeţea profundă) poate fi cauzată de moartea neaşteptată a unei persoane dragi sau incendierea locuinţei. Şi aici intervine paloarea feţei; sprâncenele devin oblice, faţa se alungeşte, colţurile gurii se lasă în jos, apar cute pe frunte, privirea devine ştearsă, inexpresivă, inima şi respiraţia îşi încetinesc ritmul, persoana suspină, uneori plânge cu hohote, i se înmoaie picioarele, apar tremurături şi senzaţia de frig.

Bucuria explozivă survine când aflăm, pe neaşteptate, despre un eveniment fericit, mult dorit: candidatul, care se credea respins la un examen foarte important, află că totuşi a reuşit! Spre deosebire de tristeţe, bucuria implică manifestări dinamice : unii sar în sus, dansează, bat din palme, râd din toată inima, bătăile inimii se accelerează, statura se îndreaptă, faţa se îmbujorează, ochii sticlesc, trăsăturile feţei capătă o alură ascendentă.

Există situaţii când persoana reacţionează oarecum invers, paradoxal. Am amintit despre furia palidă, sunt şi cazuri când în loc de plâns persoana profund afectată de un deces izbucneşte într-un râs spasmodic. Tot aşa, datorită epuizării, cineva aflând o veste minunată începe să plângă! încât, deşi fiecare dintre emoţile-şoc prezintă un tablou destul de specific, există şi excepţii: se poate păli şi de frică, şi de mânie, se plânge la tristeţe, dar şi la bucurie, se tremură de frică, dar şi într-un acces de disperare… în toate cazurile emoţiile-şoc sunt însoţite de puternice modificări fiziologice şi expresive. în emoţiile obişnuite ele sunt prezente, dar manifestările sunt abia schiţate, deseori observate doar de cine este în cunoştinţă de cauză.

• Expresiile emoţionale şi explicarea lor

H. Rohracher defineşte o expresie ca fiind orice caracteristică exterioară a omului după care tragem concluzii cu privire la caracterul său ori privitor la starea sa de spirit. Starea de spirit constituie, în mod esenţial, o stare afectivă, deseori traducând o emoţie. El distinge cinci grupe de expresii.

1) Fizionomia: totalitatea trăsăturilor feţei care îi dau o înfăţişare caracteristică; expresia imobilă a feţei. Este şi un rezultat al imprimării atitudinilor, emoţiilor trăite de-a lungul anilor. Predominarea unora se presupune că s-ar cristaliza într-o expresie dominantă. Fizionomia este modificată prin machiaj, iar în mod radical, prin operaţii estetice. în acest din urmă caz, persoana poate deveni de nerecunoscut, ceea ce au urmărit mulţi criminali de război nazişti, ascunşi în diferite ţări din America de Sud.

în vorbirea obişnuită, termenul de fizionomie mai este extins şi asupra mâinii care are şi ea o expresivitate, dar mai ales în mişcare.

2) Mimica constituie aspectul feţei în mişcare, adică succesiunea contracţiilor diverşilor muşchi în raport cu emoţiile trăite de o persoană. Ea ne dezvăluie mult mai uşor, mai clar, afectele ce animă pe interlocutorul nostru. Omul de pe stradă amestecă adesea fizionomia cu mimica, confundând cei doi termeni. Cei mai expresivi sunt ochii, oscilaţiile, luminozitatea lor, modificările pupilei constituie reacţii foarte fine, însoţind schimbări extrem de vagi ale atitudinii cuiva. Mimica poate fi manevrată în mod voluntar. Actorii pot simula astfel o gamă foarte variată de stări sufleteşti.

3) Postura şi gesturile sunt şi ele foarte expresive. Felul cuiva de a sta pe scaun, de a merge, de a saluta, de a strânge mâna, de a dansa, mişcările pe care le face când vorbeşte toate sunt caracteristice, după ele putem recunoaşte pe cineva, după cum îi putem ghici şi starea de spirit. Gesturile acestea mărunte nu sunt supravegheate de nimeni, ele sunt mai autentice decât mimica. Dostoievski sublinia modul în care râde cineva (există râs ironic, râs umil, râs speriat, râs binevoitor etc). în limba germană există termenul Pantomimik pentru posturi şi gesturi. în limba română „pantomimă” se referă la spectacolul pe care îl dă un actor, în care nu scoate nici o vorbă şi exprimă totul numai prin atitudini şi mişcări. „Pantomimică” nu apare în dicţionarul limbii române, dar unii au început să-1 folosească în semnificaţia lui germană.

4) Vocea şi modul de a vorbi. Vocea se modulează în funcţie de emoţie. Cineva speriat sau indignat începe să vorbească piţigăiat şi repezit. în momentele grave vocea se îngroaşă şi ritmul vorbirii încetineşte.

5) Rezultatele comportamentului legate de mişcări complexe şi expresive: scrisul, desenul, ambele sunt în relaţie cu trăsăturile personalităţii, dar suferă modificări şi în funcţie de afectele prezente, în timpul desfăşurării unor asemenea acţiuni.

Studiind expresiile, psihologii profesionişti ori improvizaţi caută să poată detecta sensul lor în scopuri diagnostice, ceea ce e foarte dificil, deoarece orice reacţie expresivă poate însoţi diverse stări afective, poate avea şi multiple interpretări de ordin caracterologic. în cadrul preocupărilor noastre ne interesează cum se explică aceste modificări ale expresiei ?

Charles Darwin, a studiat în mod deosebit expresiile emoţionale, scriind chiar o carte cu acest subiect (Les expressions des emotions). El a subliniat caracterul universal al multora : furia, frica, tristeţea se manifestă în mod similar nu numai la diferite rase umane, ci şi la cimpanzei. Pentru explicarea lor, el formulează trei principii.

1) Principiul asociaţiei deprinderilor utile. „Mişcările utile în realizarea unei dorinţe sau în suprimarea unei senzaţii posibile sfârşesc, dacă se repetă des, prin a deveni aşa de obişnuite, încât ele se reproduc ori de câte ori apar aceste dorinţe sau această senzaţie, chiar într-un grad foarte slab şi chiar dacă utilitatea lor devine nulă sau foarte contestabilă”. De exemplu, un câine care atacă pe altul îşi încordează muşchii, îi cresc bătăile inimii, se accelerează respiraţia, i se zburleşte părul, muşcă… Acelaşi câine, când se înfurie, devine ameninţător şi apar aceleaşi reacţii: rânjeşte, dezvelindu-şi colţii, îşi încordează muşchii, i se zburleşte părul, adică au loc modificări care pregătesc atacul, deşi el nu are loc. Asemenea reacţii sunt prezente şi la om, deşi acesta nu are intenţia de a ataca şi nici de a muşca pe cineva.

Explicaţia lui Darwin este interesantă, numai că, în mod implicit, ea presupune ereditatea unor reacţii devenite obişnuite, ceea ce nu s-a putut confirma de către biologia contemporană.

în strânsă legătură cu acest principiu, W. Wundt a formulat şi el o lege, legea analogiei: expresiile asociate unei stări de spirit se asociază şi altora analoge. O substanţă amară ne provoacă o anumită expresie. Aceasta va apărea şi într-o situaţie similară prin provocarea unei impresii asemănătoare de decepţie cauzată de ingratitudinea cuiva.

2) Principiul antitezei. Anumite stări de spirit antrenează acte specifice care sunt utile; apoi când se produce o stare de spirit exact inversă, apare tentaţia puternică şi involuntară de a avea reacţii absolut opuse, oricât de inutile ar fi. Exemplul dat de Darwin este cel al câinelui care, văzându-şi de departe stăpânul, reacţionează agresiv, dar apropiindu-se îl recunoaşte şi adoptă o atitudine contrarie : se apleacă, se gudură destins, părul se netezeşte, coada atârnă în jos, urechile sunt răsturnate pe spate (în agresiune, ele se ridică) etc.

Acest principiu poate fi discutat. Câinele, din exemplul dat, trece dintr-o stare emotivă în alta opusă. Expresiile sunt altele potrivit antitezei existente între emoţii. Dar opoziţia dintre emoţii decurge din antiteza dintre expresii sau invers? Apare necesară o teorie asupra naturii emoţiilor pe care Darwin n-a formulat-o.

3) Principiul acţiunii directe a sistemului nervos. „Când sensibilitatea este puternic excitată, forţa nervoasă ia naştere în exces şi e transmisă în anumite direcţii determinate, depinzând de conexiunile celulelor nervoase şi în parte de deprinderi”. H. Spencer, contemporan cu C. Darwin (de aceea nu ştim cine 1-a influenţat pe celălalt, în privinţa acestei chestiuni), a denumit fenomenul, caracterizându-1 şi mai exact, Legea difuziunii descărcării nervoase: când se produc, descărcările nervoase puternice se scurg pe liniile de minimă rezistenţă, iradiind în tot organismul. In felul acesta, sistemul nervos se apără împotriva unei tensiuni prea mari. Această formulare a fenomenului ne poate face să înţelegem de ce în emoţiile-şoc unele reacţii cum sunt plânsul, tremuratul, congestionarea, manifestări lipsite de utilitate în situaţia respectivă, contribuie la protejarea sistemului nervos prea puternic excitat, indiferent de natura situaţiei şi chiar de specificul emoţiei trăite.

La aceste explicaţii să mai adăugăm şi observaţiile lui Th. Piderit (fizionomist german din a doua jumătate a secolului trecut). El constatase prezenţa unor mişcări sau tendinţe favorizând preluarea impresiilor plăcute şi a tendinţelor de evitare, de inhibiţie în cazul celor dezagreabile. Deşi în general agreabilul e însoţit de tendinţe pozitive de apropiere şi neplăcerea de impulsuri negative, fenomenul nu poate explica de ce ruşinea produce înroşirea, reacţie vasodilatatorie, pozitivă, când individul respectiv ar dori să dispară, să intre în pământ. De fapt, mişcările şi modificările implicate în emoţii sunt de o infinită varietate. Cauzele şi dinamica lor trebuie să se bazeze pe o clarificare a naturii emoţiilor. Or, această chestiune e departe de a fi elucidată, aflându-ne în faţa mai multor teorii. Nici una din ele nu s-a impus încă definitiv în faţa specialiştilor.

4. Teorii asupra naturii emoţiilor

a) Teoria intelectualista a fost elaborată la începutul secolului trecut şi aparţine lui Herbart şi Nahlowski. Ei erau adepţii unei psihologii asociaţioniste, care dădea o mare importanţă reprezentărilor şi asocierii lor. încât aceşti filosofi au explicat emoţiile prin dinamica reprezentărilor. O stare afectivă ar lua naştere din interacţiunea imaginilor. De exemplu, când o reprezentare este prinsă între cele care o opresc şi altele care o împing, apare emoţia întristării. Astfel, vestea morţii unui bun prieten îmi aduce imaginea lui în minte, care îmi evocă numeroase amintiri fericite, petreceri tinereşti, glume, discuţii, dar acestea sunt stăvilite de noua reprezentare a trupului său neînsufleţit, imobil şi rece. Ciocnirea lor brutală constituie ceea ce noi resimţim ca fiind o adâncă tristeţe, durere. Acest punct de vedere era totuşi mai puţin naiv, decât pare astăzi, deoarece reprezentările erau privite ca fiind legate de anume tendinţe; or, acestea, constituind începuturi de mişcări, au un rol cert în viaţa afectivă.

b) Teoria fiziologică-periferică e legată şi ea de două nume: James şi Lange: între ei au fost unele deosebiri, dar W. James, cunoscut filosof, este acela care a contribuit la răspândirea punctului său de vedere – o viziune paradoxală. Noi raţionăm greşit, spunea el. Considerăm că, văzând un urs în pădure, mă sperii şi atunci devin palid, mi se zbârleşte părul, tremur etc. De fapt ordinea ar fi inversă: văd ursul, încep să tremur, pălesc etc. şi conştiinţa acestor modificări fiziologice este ceea ce eu numesc frică. Deci percepţia atrage după sine modificările fiziologice. Iar conştiinţa acestora constituie ceea ce eu numesc emoţie. Nu fiindcă sunt trist plâng, ci, invers, fiindcă plâng mă simt trist.

Această concepţie a lui W. James îşi are rădăcina într-o întâmplare din copilărie. Un veterinar se ocupa de un cal bolnav. La un moment dat, secţionând o arteră, a ţâşnit un şuvoi de sânge. James, care asista, a leşinat, fără să fi avut timp de reflexiune. Pentru a-şi susţine teza, filosoful american recomanda să ne aşezăm tolăniţi într-un fololiu, să suspinăm, să vorbim cu o voce plângăreaţă şi vom începe să ne simţim trişti! Sau, spunea el, dacă eliminăm, dintr-un moment de bucurie, toate mişcările şi modificările organice… ce mai rămâne ? nimic !

Teoria lui James-Lange are meritul de a fi sublimat importanţa modificărilor fiziologice – mai ales în cazul emoţiilor-şoc, care fuseseră neglijate de teoriile intelectualiste, încolo sunt multe argumente împotriva punctului lor de vedere. Mai întâi, fiziologii, înregistrând precis diferitele transformări fiziologice produse în emoţii, n-au reuşit să stabilească un profil absolut specific pentru fiecare emoţie, întrucât, aşa cum am văzut, există manifestări care apar în două-trei emoţii distincte, apoi chiar aceeaşi emoţie se poate exterioriza în moduri diferite, aproape contrarii.

Apoi, intensitatea unei trăiri afective nu e deloc proporţională cu cea a exteriorizărilor şi a manifestărilor corporale. De pildă, la o înmormântare o rudă plânge, se vaită, se frământă, dar peste câteva ore o găsim într-un restaurant glumind şi râzând cu nişte prieteni. Pe când o altă persoană care stă mai mult imobilă şi nu spune nimic, este influenţată de această pierdere luni de zile, ceea ce se observă din modul ei de comportare, din tristeţea prezentă în felul ei de a gândi şi privi viaţa. E clar că ea a fost mai puternic afectată de acest deces, însă manifestările ei exterioare, ca şi modificările fiziologice au fost mult mai slabe decât în primul caz.

De asemenea, făcând o injecţie cu adrenalină unei persoane, apar multe din modificările fiziologice caracteristice unui şoc emoţional: accelerarea pulsului, a respiraţiei, înroşirea etc, totuşi subiectul acestei experienţe nu manifestă nici o emoţie, ci, de obicei, spune: „nu ştiu de ce… mă simt parc-aş fi emoţionat”. Deci modificările organice sunt sesizate, dar ele nu sunt considerate a fi o emoţie. în fine, în ultimii ani, atingând cu microelectrozi anumite porţiuni din creierul unor pisici (în hipotalamus) se obţin clare expresii emoţionale, fără ca animalul să manifeste şi comportamentul unei emoţii adevărate.

Totuşi, incidentul relatat de W. James (leşinul provocat de vederea sângelui) ne atrage atenţia că uneori o reacţie emotivă poate fi în relaţie cu un instinct. Puii de cimpanzeu se sperie foarte tare văzând un şarpe, înainte de a avea vreo experienţă legată de această varietate. Tot aşa un copil de câteva luni se sperie tare, dacă te faci a-1 scăpa din braţe, fără să fi căzut vreodată. în asemenea cazuri, în adevăr, simpla percepţie declanşează o emoţie, înaintea oricărei interpretări. Dar astfel de situaţii sunt foarte rare, cel puţin la om. Iar, dacă frica sau mânia ar putea fi în relaţie cu un instinct – bucuria nu ! Nu există nici un instinct legat de… reuşita la un examen.

c) Teorii fiziologice centrale. Cea mai importantă este aceea cunoscută sub numele de teoria lui Cannon-Bard, formulată de primul şi dezvoltată de al doilea. W. Cannon, efectuând numeroase studii experimentale asupra creierului pisicii, a demonstrat rolul important pe care îl are talamusul în declanşarea expresiilor emoţionale, cât şi influenţa inhibitoare a cortexului asupra acestei formaţii subcorticale. Ca urmare, el a formulat o teorie după care rolul esenţial în emoţii îl are talamusul (de aceea a mai fost denumită şi teoria talamică a emoţiei). Aşa cum se vede în figura nr. 28 ea se deosebeşte mult de punctul de vedere al lui W. James (după I. Ciofu, pp. 269-273).

în concepţia lui W. James, talamusul nu joacă nici un rol, cortexul declanşând reacţiile periferice, iar perceperea lor constituind emoţia. După Cannon-Bard, excitaţiile senzoriale ajung în talamus, care le transmite la cortex : talamusul, dezinhibat de cortex, declanşează modificările musculare şi viscerale simultan, informând şi cortexul. Deci sursa trăirii afective o constituie procesele talamice. Modificările organice apar aproape instantaneu cu trăirea emoţională şi nu ele sunt cauza emoţiei. Emoţia rezultă dintr-o excitare concomitentă a talamusului şi cortexului.

în deceniile următoare (studiile lui Cannon-Bard datând din perioada 1920-1950), neurofiziologii au pus în lumină şi rolul pe care-1 au în emoţii şi alte formaţii din creier, îndeosebi sistemul limbic. Ca şi Cannon, nu s-a mai negat rolul cortexului, dar atenţia lor a avut în centra formaţiile subcorticale.

d) Teorii cognitive. E vorba de acei psihologi care au scos în evidenţă rolul important al scoarţei cerebrale. Magda Arnold (în 1950) a sublimat rolul evaluării stimulilor, situaţiei. în primul rând, aprecierea se face prin prisma impresiilor de plăcut-neplăcut, dar survine şi memoria dând un conţinut specific trăirii emoţionale. Cortexul se manifestă şi activ, el dă un impuls care iniţiază reacţia organismului. Desigur, talamusul rămâne iniţiatorul principalelor expresii emoţionale, însă în urma unei excitări specifice primite de la formaţiile superioare. Iar modificările periferice, printr-un feed-back, sunt sesizate de cortex, ceea ce intensifică, de obicei, emoţia. Deci succesiunea fenomenelor ar fi urmtoarea: stimularea de origine senzorială, percepţia, evaluarea, impulsul către acţiune, expresiile emoţionale (cu modificările vegetative însoţitoare perceperea acestor reacţii organice şi reevaluarea emoţională (dup Ciofu, I., pp. 280-281).

într-adevăr, o situaţie pentru a declanşa o anume emoţie, trebuie să fie interpretată şi apreciată. Ursul liber în pădure poate constitui o mare primejdie, dar acelaşi animal, la circ, după gratiile cuştii sale nu prezintă nici o ameninţare. Cu atât mai mult, reuşita la un examen se citeşte la fişier, deci implică o prelucrare abstractă şi concluzii de ordin social, evaluarea devenind foarte complexă. Astfel activitatea corticală are un rol esenţial.

Acest lucru a fost evidenţiat de o serie de cercetători prin experimentele organizate. S. Schachter şi J. Singer (1962) au injectat pacienţilor dintr-un spital o soluţie adrenalinică. Efectele acesteia sunt similare cu tulburările ce apar în unele emoţii: accelerarea ritmului cardiac şi a celui respirator, creşterea fluxului sanguin muscular ş.a. Unii au fost avertizaţi cu privire la tulburările ce se vor produce, alţii nu. Lotului de control i s-a făcut o injecţie cu ser fiziologic (care n-are nici un efect). Apoi în camera pacienţilor a fost introdusă o persoană „complice” cu experimentatorul, care, dându-se drept pacient, făcea tot felul de gesturi amuzante şi etala o bună dispoziţie evidentă. în alt caz, falsul pacient răspundea împreună cu ceilalţi la un chestionar ofensator şi se indigna vehement de obligaţia impusă. Or, s-a constatat că persoanele care fuseseră injectate cu ser adrenalinic, fără a fi avertizate, s-au amuzat şi, respectiv, s-au înfuriat mult mai evident, decât cei avertizaţi sau cei ce n-aveau nici un simptom perturbator. A rezultat că aceleaşi modificări organice au fost interpretate şi trăite cu totul diferit, în funcţie de situaţia produsă concomitent cu ele.

Un alt experiment similar a fost imaginat de R. Lazarus. O serie de persoane au fost puse să asiste la un film în care se înfăţişa un groaznic accident şi o operaţie chirurgicală efectuată pe viu. într-un caz, aceste situaţii erau însoţite de un comentariu subliniind daunele, necazurile, în alt caz comentariul era o descriere obiectivă, ştiinţifică şi, într-un al treilea, proiecţia s-a efectuat fără nici o verbalizare. înregistrări obiective (reflexul electrodermal şi ritmul cardiac) au indicat o emoţie evidentă în prima situaţie – absentă în celelalte două. R. Lazarus a conchis subliniat, în concluzie, rolul hotărâtor al factorului cognitiv (Ciofu, L, p. 285).

e) Rolul instinctului. Există cazuri când situaţia care declanşează emoţia este programată ereditar nefiind vorba de vreo interpretare. Amintim leşinul lui W. James, ca şi cazurile pomenite mai sus: spaima puilor de maimuţă la vederea unui şarpe şi frica sugarului de cădere. A fost exprimat şi un alt punct de vedere. Larguier des Bancels (în anii 30) a susţinut că emoţia: „c’est le rate de l’instinct”, este o ratare a instinctului, ceea ce ne aminteşte de principiul asociaţiei deprinderilor utile, formulat de Darwin în legătură cu explicarea expresiilor emoţionale (deci, indirect în relaţie cu natura emoţiei). în această interpretare, lucrurile s-ar explica în felul următor: dacă văd gonind spre mine un automobil, instinctiv sar în lături, dar dacă nu mai am răgazul, toată energia declanşată de instinct se revarsă în ceea ce constituie emoţia: tremur, pălesc, strig etc. Există fapte pledând în favoarea acestui punct de vedere. De exemplu, un şofer a relatat următoarele: circula repede, mergând spre casă, când, deodată, după un car cu fân i-a ieşit un tractor în faţă. Cu o manevră disperată a izbutit să-1 ocolească, ieşind de pe şosea. Grăbit, nu s-a mai oprit, dar după ce a ajuns acasă, după puţin timp, şi a coborât din maşină, arunci a izbucnit emoţia, a început să tremure, să asude, gata să leşine! Cât a condus s-a menţinut încordarea provocată de incident, dar ea s-a descărcat brusc în momentul încetării activităţii.

Aşadar, nu putem elimina cazurile în care o emoţie are o relaţie cu un instinct, dar acestea sunt cazuri rare. Furia, întristarea, bucuria sunt declanşate adesea de situaţii sociale, de relaţii complexe, când reacţiile noastre depind de atitudini cristalizate, de sentimente. Şi, de fapt, teoriile asupra emoţiilor nu trebuie să explice numai cele patru emoţii-şoc, fenomene ce se produc rareori, ci emoţiile care intervin în viaţa noastră de fiecare zi.

f) Concluzii. La ele au început să se refere partizanii punctului de vedere cognitiv. Ceilalţi au avut în vedere îndeosebi emoţiile violente, impregnate de adevărate furtuni fiziologice. Cum explicăm însă cele de slabă intensitate : speranţa, mila, nehotărârea, mirarea, simpatia etc. ? Şi în aceste cazuri există o anumită mimică, o postură, dar alte modificări fiziologice nu sunt sau sunt extrem de vagi. Desigur, orice fenomen psihic implică numeroase mecanisme fiziologice, acesta este obiectul psihofiziologiei. Noi trebuie să găsim explicaţia psihologică.

Mai întâi, emoţiile fiind stări afective au caracteristica „totalităţii”, exprimând starea integrală a organismului. Şi atunci este evident că trebuie să existe o strânsă legătură între cortex şi straturile subcorticale care culeg şi impresiile subliminale, inconştiente.

Apoi afectele, toate, provin din trebuinţe şi tendinţe. Acestea se structurează mereu, fiind în raport cu macrosistemul eului, al personalităţii. Obiectele, persoanele, situaţiile intră în relaţii complexe cu ele, activând anume structuri de impulsuri, manifestându-se sub formă de atitudini şi emoţii. Mai mult, structurile ample de tendinţe se cristalizează în ceea ce numim sentimente, încât emoţiile rezultă, adesea, din concordanţa sau contradicţia situaţiei cu un sentiment precis. Şi cum tendinţele sunt începuturi de mişcări, impulsuri spre acţiune, ele se exteriorizează în expresii şi antrenează organele care susţin acţiunile (inima, plămânii, glandele endocrine) atunci când se întrezăreşte un mare efort sau se acumulează o prea mare tensiune.

Iar tendinţele, mişcările nu există separat de percepţii, reprezentări, de imaginaţie şi gândire – ceea ce am subliniat când ne-am ocupat de studiul cogniţiei. Fenomenele psihice sunt totdeauna globale, unitare, chiar dacă uneori predomină un aspect, iar alteori altul. încât emoţiile, ca şi sentimentele nu pot fi înţelese, decât studiind relaţiile globale dintre om şi mediu, dintre individ şi societate, dar nu în general, ci în funcţie de fiecare situaţie tipică.

Or, experimentarea vizând afectele s-a făcut în laborator sau în situaţii particulare. E şi firesc, deoarece evoluţia unui sentiment e lentă, nu poate fi surprinsă în câteva ore, aşa cum nu poate fi sesizată (cu ochiul liber) creşterea unei flori. însă între sentimente şi emoţii legătura este foarte strânsă. Dificultatea abordării experimentale a făcut ca unii psihologi să renunţe la studiul emoţiilor obişnuite şi al sentimentelor. Sunt manuale universitare de psihologie în care nu este amintit cuvântul sentiment, ceea ce nu poate diminua importanţa unor structuri care ne influenţează viaţa de fiecare zi.

5. Sentimentele

a) Caracteristici. Sentimentele sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care orientează, organizează, declanşează şi reglează conduita. La om sentimentele au acelaşi rol cu cel al instinctelor la animale. Acestea cu cât sunt mai primitive, cu atât sunt dirijate mai exact de către instinct. Dar, chiar la păsări şi la mamifere, instinctele organizează activitatea lor zilnică. Animalele domestice, trăind într-un mediu limitat şi având un permanent contact cu omul, care le dirijează comportamentul, încep să fie dependente şi de sentimentele ce se structurează, datorită raportului lor permanent cu anumite persoane. Cel puţin câinele manifestă un ataşament faţă de stăpân, câteodată mai puternic decât instinctul: el se repede la un animal periculos care îi atacă stăpânul, riscându-şi viaţa, împotriva instinctului său de conservare care l-ar impulsiona să fugă.

Comportamentul uman este subordonat, în mare măsură, reglementărilor sociale, totuşi, cel puţin în timpul său liber omul acţionează potrivit intereselor ce corespund orientării sentimentelor sale. în limbajul curent, termenul de sentiment nu este utilizat frecvent: se aminteşte de „interese”, „aspiraţii” sau „pasiuni” (pasiunile sunt într-adevăr nişte sentimente foarte intense – dar termenul e folosit şi când e vorba doar de interese mai stabile). De exemplu, nu se vorbeşte de sentimentul dragostei pentru ştiinţă, ci se spune interes ori pasiunea pentru cercetare. De fapt, interesele, aspiraţiile, ca şi emoţiile izvorăsc la adult din orientările sentimentelor cristalizate. Cert este că apariţia sentimentelor e precedată de formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii. Odată constituite, ele devin permanente virtualităţi, posibilităţi de aspiraţii, atitudini şi emoţii. Sintetizând numeroase structuri de tendinţe, sentimentele devin puternice forţe dinamizatoare, puternice motive de activitate. De aceea le-am considerat „procese afective dinamice”. Spre deosebire de emoţii, care reflectă o anume situaţie şi produc reacţii limitate la prezentul actual, sentimentele sunt transsitua-ţionale, vizând şi viitorul.

Termenul de sentiment este frecvent alăturat celui de atitudine afectivă. Fără îndoială între aceste fenomene există strânse relaţii. Dar, în unele cazuri, se merge până la a subordona sentimentul atitudinii, afirmându-se : „Atitudinea afectivă odată formată asigură constanţa sentimentului”. Totul e în funcţie de cum sunt definite noţiunile. Noi ne-am însuşit caracterizarea atitudinii afective ca fiind: „o predispoziţie subiectivă de a aprecia pozitiv sau negativ o situaţie, persoană ori simplă afirmaţie”. în această accepţie, atitudinea poate fi o stare tranzitorie: amicul N îmi poate provoca azi o atitudine negativă dintr-un anume motiv, iar în zilele următoare ea să fie pozitivă. Totuşi, în ansamblu, pot spune că N îmi este drag şi deci îmi va sugera în mod obişnuit atitudini foarte favorabile. Socotim stabile acele atitudini care exprimă un sentiment cristalizat, iar cele temporare sunt în funcţie de impulsuri, dorinţe apărute accidental, într-un concurs de împrejurări sau ca efect al unei sugestii. De obicei, folosesc noţiunea de atitudine cei care refuză să amintească de sentimente. Cum am văzut, s-ar putea identifica aceşti termeni. Dar consecinţele sunt regretabile, întrucât ei studiază afectivitatea utilizând chestionare de atitudini (în fond, de opinii). Or, studiul vieţii afective, făcând apel numai la reacţiile verbale, rămâne inevitabil unilateral şi superficial. între părerile emise şi comportament pot fi, nu rareori, deosebiri foarte mari (sunt cercetări care au dovedit ştiinţific acest fapt, binecunoscut de altfel). Apoi rădăcinile afectivităţii sunt în mare măsură inconştiente, întrucât mărturiile verbale, bazate pe introspecţie, au o valoare foarte limitată. în fine, nu se poate înţelege o atitudine fără a admite existenţa unei trebuinţe, a unei tendinţe care o explică. Şi atunci trebuie să admitem că diferite atitudini pot constitui manifestări ale unor impulsuri izolate ori ale unor structuri ample şi stabile de tendinţe, pe care, tocmai, le-am denumit sentimente.

Sentimentele sunt izvorul unor atitudini, ca şi al multor emoţii. Numai aşa putem înţelege stări de spirit, atitudini, aparent contradictorii. Profesorului Vasile Pavelcu îi plăcea să evoce un caz real şi paradoxal: un pacient bolnav de o boală neurologică suferea de o insensibilizare a unei mâini. Deodată, într-o zi, aceasta a început să-1 doară tare, ceea ce i-a provocat bolnavului o mare bucurie. Motivul ? Doctorul îi spusese că dacă începe să se vindece, atunci vor apărea dureri. Această stare şi atitudinile bolnavului nu se pot înţelege, fără aspiraţia fierbinte a acelui om de a redeveni sănătos. De altfel, sentimentul poate explica atitudinile contradictorii şi care se pot succede foarte repede în cazul geloziei.

Desigur, sentimentele cunosc diferite grade de intensitate şi de complexitate. Doi tineri pot simţi unul pentru celălalt o atracţie puternică, dar care să fie pur senzuală. Cunoscându-se mai bine, ea poate cristaliza multe atitudini, aspiraţii asemănătoare, devenind un profund sentiment de iubire, foarte durabil, dirijând existenţa lor de-a lungul unei vieţi.

Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Ele sunt mult influenţate şi, totodată, influenţează imaginaţia. Dar sunt prezente şi în memorie, percepţie, gândire. Ca să nu vorbim de înrâurirea permanentă a atenţiei (prin intermediul intereselor). Se poate găsi o asemănare între sentimente şi noţiuni. Ambele sunt virtualităţi. Noţiunea constituie o posibilitate de judecăţi, de acţiuni pe plan verbal, iar un sentiment asigură posibilitatea unor variate acţiuni efective, în planul obiectiv. De aceea, şi într-un caz şi în altul, există o impresie globală privind posibilităţile existente. De aici, o confuzie frecventă în vorbirea curentă: „Cartea lui R (o carte de ştiinţă) mi-a lăsat un sentiment de incertitudine”. Incertitudinea poate constitui o emoţie, dar în acest caz e vorba de intuirea unor neclarităţi, a unor incongruenţe. Să nu confundăm orice intuiţie, orice impresie intelectuală cu sentimentul. Aşa, în cazul oricărei priceperi mai complexe (de pildă, patinajul sau conducerea automobilului), este prezentă şi impresia-certitudinea că ştii să procedezi; ea nu este însă un fenomen afectiv, deşi, ca orice proces psihic, poate fi însoţit de o stare agreabilă.

Oricare proces cognitiv poate deveni, în unele circumstanţe, sursa unei emoţii şi chiar a unui sentiment. De pildă, descoperirea unei disonanţe cognitive neaşteptate ne poate trezi o emoţie de surpriză, şi, în acelaşi timp, un asemenea fenomen poate fi izvorul unei probleme care să canalizeze efortul unui savant ani de zile. Asta nu înseamnă să amestecăm terminologia, confundând fenomene mult diferite.

b) Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra apariţiei, structurii şi evoluţiei sentimentelor. în primul rând, societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective. în China, în laponia, dezlănţuirea nestăpânită a afectelor e considerată a fi o dovadă a lipsei de civilizaţie. în Europa, lucrurile nu stau aşa. A. Camus, în romanul său Străinul relatează că personajului său, acuzat de crimă, i se impută şi faptul de „a nu fi plâns” la moartea mamei sale, ca dovadă a insensibilităţii sale. De altfel, la noi, în popor, se angajează bocitoare pentru a jeli mortul cât mai tare şi mai expresiv! Deci, moduri opuse de exteriorizare.

Determinismul social nu afectează numai exteriorizarea proceselor afective, ci şi conţinutul lor. La începutul secolului, un explorator rus a vizitat o regiune din nordul Siberiei, unde triburile de eschimoşi erau foarte rare şi slab populate. Acolo a fost bine primit, dar spre uimirea sa a constatat că noaptea gazda îşi oferea soţia să ţină companie oaspetelui. Refuzul ar fi fost o gravă insultă. Iar dacă, după această noapte, femeia rămânea însărcinată, aceasta constituia un mare prilej de bucurie. Acolo nu exista gelozie. Raritatea populaţiei ducea la încurajarea înmulţirii în orice condiţii.

Importanţa factorului social face să apară deosebiri între aspiraţiile dominante din diferite pături sociale sau în funcţie de caracterul societăţii. De exemplu, în timpul Renaşterii italiene (secolele XV-XVI), aspiraţiile, sentimentele artistice se aflau în vârful scării de valori, pe când în secolul nostru preocuparea pentru ştiinţă şi progresul tehnic a ajuns în frunte.

c) Cum ne dăm seama de existenţa unui sentiment şi de intensitatea lui ? Mai întâi, după emoţiile pe care le observăm. Când plecarea pe un timp îndelungat a unei persoane provoacă alteia o adâncă supărare, tristeţe, putem fi siguri că aceasta îi e profund ataşată. Sau dacă un cadou mărunt îi cauzează cuiva o bucurie evident exagerată, acesta este dovada existenţei unui sentiment mai intens decât pare. în al doilea rând, un afect durabil creează o preocupare frecventă, constantă chiar, faţă de obiectul afecţiunii. îndrăgostitul autentic îşi aminteşte în fiece oră de iubita sa. Dar criteriul cel mai important îl constituie orientarea şi caracterul activităţii cuiva. Dacă cineva nutreşte o aspiraţie puternică de a ajunge un specialist într-un domeniu, afectul său e vizibil datorită locului important ce-1 ocupă documentarea, studiul lucrărilor corespunzătoare, cât şi a renunţării la multe distracţii specifice tinereţii. în această privinţă, nu trebuie să ne aşteptăm la o consecvenţă absolută, pot fi şi conduite care aparent contrazic sentimentul principal: mama ce îşi iubeşte mult copilul nu ezită să ia măsuri atunci când acesta nu are conduita aşteptată, îl ceartă, îl pedepseşte, atitudini decurgând dintr-un sentiment superior, conştient de necesitatea unei bune educaţii pentru o reuşită în viaţă.

Profunzimea sentimentului se vădeşte şi din multitudinea reacţiilor suscitate. Când cineva îşi întâlneşte, după multă vreme, un prieten drag, manifestă o succesiune de emoţii: mirare, surpriză, bucurie, compătimire. Simultan năvălesc o sumedenie de amintiri: petreceri, necazuri, eforturi, aspiraţii comune. Totodată, apar şi reacţii adecvate: ofertă de companie, de locuinţă, de ajutor etc. Sentimentul mobilizează întreaga personalitate.

d) Tendinţe de organizare sunt vizibile şi în ce priveşte viaţa afectivă. Sentimentele, structurând dorinţele, emoţiile, atitudinile noastre, intră în relaţie unele cu altele. Apare şi o ierarhie între ele : unele domină, înăbuşind manifestarea altora. De exemplu, mama unui copil de câţiva ani rămâne văduvă. Sunt cazuri în care, în această situaţie, renunţă la aspiraţia de a epata societatea cu toaletele ei şi chiar la cea de a se recăsători, pentru a putea avea mai mult grijă de băieţelul său, la care ţine foarte mult. Această ierarhie e mai puţin riguroasă, decât aceea a sistemului semantic–noţional, în ea apărând şi situaţii de ambivalenţă sau chiar contradicţii.

Există şi o tendinţă de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia afectivă prin care individul preţuieşte valori: „Valoarea este o relaţie socială în care se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte (…) în virtutea unei corespondenţe a însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile acesteia” {Dicţionarulfilosofic, 1978, p.759). Astfel „dreptatea” se bazează pe sentimentul egalităţii între oameni, „frumosul” presupune trăinicia unor sentimente estetice, „adevărul” – aspiraţia spre deplina obiectivitate ş.a.m.d. Sentimentele-valori joacă rolul unor axe principale ale comportării persoanelor cu un înalt nivel de moralitate. Aceasta întrucât sentimentele morale devin adevărate trăsături de caracter: simţul răspunderii sociale îşi are originea în respectul faţă de părinţi şi faţă de autoritate, altruismul îşi are izvoarele în dragostea de om şi sentimentul îndatoririlor sociale ş.a. Desigur, în condiţii vitrege de viaţă şi de educaţie, apar şi afecte ostile ducând la însuşiri negative de caracter: umilirea, asuprirea cauzează sentimente de ură care pot face un om agresiv şi profund necinstit.

e) Varietatea sentimentelor este extrem de mare. Avea dreptate Spinoza când scria: sunt atâtea feluri de afecte, de câte feluri sunt obiectele de care suntem afectaţi {op.cit., p. 150). Sentimentele sunt structuri complexe de tendinţe. Tendinţele sunt începuturi de mişcări în raport cu acţiunile dorite care şi ele depind de obiecte, persoane, situaţii şi de relaţiile existente între ele şi noi. Este evident că unele sunt acţiunile iniţiate de un tânăr doritor să se căsătorească cu fiinţa iubită şi cu totul altele cele întreprinse de un tehnician care aspiră să realizeze invenţia schiţată în mintea sa. Chiar în cazul unui sentiment de aceeaşi natură, cel ce animează pe creatorul unei opere artistice: unele sunt preocupările, imaginile şi mişcările efectuate de un sculptor şi cu totul altele cele ale unui compozitor, autor de simfonii. Aceleaşi sentimente măreţe îi poate anima pe amândoi, dar ele sunt totuşi diferite, deoarece se întrupează în moduri atât de diverse. Nu putem disocia stările afective nici de imaginile, gândurile care le trezesc, nici de mişcările, acţiunile izvorâte din ele. Legăturile între ele sunt indisolubile.

De aceea, o clasificare a sentimentelor e foarte dificilă. Se pot face doar câteva mari diviziuni. Se pot distinge sentimentele inferioare de cele superioare ; împărţirea nu se referă la vreun criteriu moral, ci mai mult la gradul de complexitate. Sentimente inferioare sunt considerate cele aflate în relaţie cu trebuinţe de ordin biologic sau strict personal. Nu e nici un rău când un tânăr visează să-şi cumpere o motocicletă cu care să cutreiere lumea. Poate să fie nevoie de eforturi îndelungate, de restrângeri băneşti, dar realizarea acestei aspiraţii n-are nimic dăunător, imoral.

Sentimentele superioare sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii colective, benefice din punct de vedere social. Ele pot fi împărţite în trei mari grupe: morale, estetice şi intelectuale. Sentimentele morale sunt în direct raport cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, dragostea de om, dragostea de muncă, patriotismul etc. Sentimentele estetice sunt legate de trăirea frumosului din natură şi artă, de creaţia artistică. Iar cele intelectuale constă în aspiraţia de a cunoaşte. în cadrul lor s-ar putea distinge două categorii: aspiraţia de a şti cât mai mult, de a culege cât mai variate informaţii (caracteristică „eruditului”) şi aceea de a soluţiona o problemă ştiinţifică, de a descoperi ceva nou (caracterizând pe cercetător).

Evident, sentimentele superioare au un rol esenţial pentru progresul social, ele dinamizează indivizii, favorizează înţelegerea şi colaborarea în muncă, furnizează energia necesară creatorului, atât în ştiinţă cât şi în artă. Ele au importanţă şi pentru fericirea personală, pentru menţinerea echilibrului psihic. Sentimentele inferioare n-au stabilitatea şi trăinicia celor superioare. Satisfacţiile de ordin alimentar sau erotic sunt de scurtă durată şi se transformă uşor în contrariul lor. Cu confortul omul se obişnuieşte repede. Ambiţiile materiale dau satisfacţii limitate, fiindcă nu putem toţi fi miliardari. Asigurarea unor condiţii de trai mulţumitoare este desigur o necesitate, însă aspiraţiile exagerate se lovesc de mari piedici, dat fiind caracterul restrâns al resurselor. Pe când satisfacţiile de ordin estetic, moral sau intelectual nu se lovesc de mari obstacole, azi când televiziunea, radiofonia te pun în legătură cu lumea întreagă şi oricine poate vedea un spectacol, asculta o muzică, poate picta sau compune fără ca aceasta să păgubească pe cineva. Iar bucuria unui spectacol de înaltă ţinută artistică nu se transformă în contrariul ei şi rămâne în amintire ani întregi. în special raporturile cu cei din jur, cu familia, prietenii, au un rol hotărâtor în echilibrarea noastră sufletească, căci omul este o fiinţă profund socială. Ca dovadă că, datorită unor proaste relaţii familiale, fiii unor mari bogătaşi americani şi-au părăsit căminele, au început să se drogheze, ba unii chiar s-au sinucis. De aceea, marii filosofi care s-au preocupat de problema echilibrului sufletesc al omului şi de alcătuirea unei societăţi prospere au acordat o mare însemnătate formării sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale şi religioase.

6. Pasiunile

Nu sunt deosebiri mari între pasiuni şi sentimente. E o chestiune mai mult de intensitate, pasiunile fiind înrobitoare, acoperind sau subordonându-şi toate preocupările, dominând puternic întreaga viaţă afectivă. Există iubirea-pasiune, avariţia, pasiunea social-politică, pasiunea artistică, ştiinţifică, sportivă etc. Din capul locului trebuie însă să facem o delimitare între pasiunile pozitive şi cele negative. Primele îmbogăţesc viaţa psihică cel puţin într-un domeniu şi permit realizări importante, mai ales când se împletesc şi cu un talent autentic. Dintre acestea fac parte cele menţionate, cu excepţia zgârceniei care este una negativă. Şi mai dăunătoare sunt aşa numitele „patimi” : beţia, goana continuă după alcool, cu obsesia aerului de cârciumă; apoi dependenţa de drog sau pasiunea jocurilor de noroc… toate au distrus vieţi, familii. Pasiunile negative duc la o sărăcire accentuată a vieţii psihice, la degradarea morală şi fizică.

Deşi similară sentimentelor, în pasiune apare o evidentă unilateralitate. Chiar omul de ştiinţă, dacă e pasionat, îşi neglijează viaţa de familie, uită de îndatoririle sale sociale, nu e sensibil la suferinţele altora, fiind receptiv numai la ceea ce are o legătură directă cu problemele disciplinei sale. Se instaurează o dominantă afectivă care chiar deformează totul prin prisma ei. Scriitorul francez Stendhal, în cartea sa De l’amour ocupându-de de iubirea-pasiune scrie: „în minele de sare de la Salzburg dacă aruncăm o ramură desfrunzită de iarnă, după două-trei luni o scoatem la lumină acoperită de cristale strălucitoare; cele mai mici rămurele, care nu sunt mai mari decât lăbuţa unui scatiu, sunt acoperite cu o infinitate de diamante mobile şi strălucitoare. .. nu mai poţi recunoaşte ramura primitivă”. Tot aşa se întâmplă şi în cazul iubirii. Intervine acel fenomen pe care Stendhal îl numeşte cristalizare: „acea operaţie a spiritului care descoperă cu orice prilej că fiinţa iubită are noi perfecţiuni”. într-adevăr fenomenul e atât de pregnant încât chiar defectele sunt convertite în calităţi: dacă iubita are o cicatrice pe faţă, îndrăgostitului i se pare că dă mai mult accent fizionomiei, dacă flecăreşte mult, i se apreciază verva, dacă e tăcută, se vădeşte înţelepciunea ş.a.m.d. Invers, în ura pasională calităţile sunt transformate în defecte: veselia – probează superficialitate, cultura e viciată de pedanterie, dacă e amabilă, atentă se reproşează perfidia ş.a.m.d.

La drept vorbind, în orice sentiment intervine subiectivitatea, dar nu ajunge la cote mari de denaturare. O mamă, deşi îşi iubeşte copilul, îi sesizează unele defecte şi luptă contra lor. Când însă iubirea atinge nivelul pasiunii, defectele dispar: ele sunt „născociri” provenind din reaua intenţie a altora!

Unilateralitatea pasiunii favorizează în unele cazuri obţinerea de importante realizări, mai ales dacă ea se sprijină pe un real talent, deşi ea nu e o condiţie indispensabilă. Şi un sentiment puternic creează suficiente resurse energetice, destulă perseverenţă pentru mari performanţe, chiar dacă într-un răstimp mai îndelungat. Dar pasiunea, mai ales când nu vizează perspective largi, creează dificultăţi de încadrare socială şi pasionatul se vede înconjurat de obstacole şi obstrucţionări care-1 surprind şi sunt, de fapt, prea puţin justificate. Mai grav este atunci când afectul îl orbeşte în aşa măsură, încât vede fapte inexistente şi imaginează argumente ce se dovedesc şubrede (se cunosc exemple în istoria ştiinţei). Cercetarea ştiinţifică solicită o deplină obiectivitate, greu compatibilă cu o abordare pasională.

7. Dezvoltarea afectivităţii

a) întrucât sentimentele şi pasiunile sunt cele mai importante forţe motivaţionale, structurarea afectivităţii înseamnă şi formarea motivaţiei. S-a negat o reală evoluţie a motivaţiei. Mai întâi a pus-o sub semnul întrebării S. Freud, atunci când a susţinut că tot felul de sentimente, cum sunt cele artistice sau cele implicate în cercetare, provin de fapt din „sublimări” ale libidoului, a cărui prezenţă poate chiar să fie întrevăzută analizând afectul şi creaţiile sale. O mai limpede opoziţie faţă de ideea unei evoluţii calitative o găsim la psihologul belgian J. Nuttin: nu s-ar forma noi trebuinţe, fiind vorba doar de extinderea celor existente iniţial la noi obiecte. Cuiva îi plac fructele, merele, cireşele, însă, gustând pentru prima oară banane, va apărea şi dorinţa de a consuma acest fruct, care se încadrează în aceeaşi preferinţă iniţială.

Un alt exemplu mai complex este următorul: o tânără congoleză era ambiţioasă; aspiraţia sa era de a se căsători şi a avea cât mai mulţi copii. Mama cu mulţi copii era în Congo idealul suprem al femeii. Plecând la studii într-o facultate din Anglia, după câtva timp, se constată renunţarea la vechiul ei ideal, acum dorea să devină şefa de promoţie a facultăţii din care făcea parte. Nu s-a schimbat nimic: ea era aceeaşi fiinţă plină de ambiţii, numai obiectul aspiraţiei sale s-a modificat în raport cu idealul comunităţii umane în care trăia. J. Nuttin nu are dreptate. La un simpozion consacrat motivaţiei, Paul Fraisse, profesor la Sorbona, a combătut în mod convingător acest punct de vedere. Argumentul său îl vom prezenta, ceva mai încolo, după o prezentare sistematică a factorilor şi legilor evoluţiei afectivităţii. Că există o importantă evoluţie a afectivităţii ne-o dovedeşte psihologia copilului: la 2-3 ani nu există la acesta sentimente colectiviste, de colaborare, patriotism ori veritabile sentimente estetice, care se pot manifesta, în mod evident, la 15-16 ani.

b) Un prim factor al dezvoltării afective ar fi existenţa unor obstacole în realizarea tendinţelor ce apar spontan în primii ani de viaţă. Oarecare tensiune este necesară pentru gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare nici o barieră, nici o frustrare, tendinţele se consumă imediat în acţiuni al căror ecou rămâne redus. Este situaţia creată în acele familii unde, existând un singur copil, părinţii consideră ca o datorie să îi satisfacă toate dorinţele. Copilul, chiar la vârsta când abia a început a vorbi, sesizează că e suficient să smârcâie puţin pentru a obţine ceea ce doreşte : azi o tricicletă, mai târziu o bicicletă, apoi… o motocicletă! Drept urmare a acestui „sistem de educaţie” (ca în cazul lui Goe) copilul nu vrea să muncească, face numai obrăznicii, iar ajuns tânăr, om matur, el totuşi nu ţine la părinţii săi, considerând perfect normal să se facă toate sacrificiile pentru el, fără nici un fel de reciprocitate din partea lui. Dimpotrivă, unde părinţii au îmbinat îngăduinţa cu interdicţia, permisivitatea cu obligaţia, copiii îi respectă, îi admiră şi se ataşează profund de cei care le-au dat viaţă şi i-au pregătit să facă faţă vicisitudinilor inerente existenţei.

O situaţie similară apare când doi tineri căsătoriţi, care se iubesc foarte mult, se căsătoresc. Se întâmplă ca unul din ei să aibă concepţia părinţilor amintiţi mai sus: dacă iubeşti pe cineva trebuie să-i satisfaci toate gusturile, să-ţi sacrifici propriile dorinţe, interese, pentru a face faţă pretenţiilor celuilalt. Şi atunci sentimentul sincer al partenerului în loc să se sedimenteze, tinde să se dizolve, să dispară. Nu e deloc frumos, nu e moral, dar e… psihologic! Desigur, nu înseamnă că, dimpotrivă, să venim tot timpul cu revendicări, cu împotriviri; menţinerea unei sincere afecţiuni presupune un echilibru între ceea ce soliciţi şi ceea ce oferi. E nevoie de „o tensiune optimă”, chezăşia stabilităţii afective, la care se referea şi Th. Ribot, când analiza problema agreabilului.

c) Evoluţia afectivităţii este influenţată şi prin imitarea atitudinilor sau a emoţiilor celor din jur. Copilul imită cu uşurinţă pe adulţi: nu numai expresiile verbale, ci şi gesturile, atitudinile. De asemenea, cum am amintit, prin limbaj se transmit şi trăirile, emoţiile celor din jur. Copiii ajunşi la şcoală au noi modele de imitat: profesorii cu prestigiu. Când profesorul de istorie povesteşte cu însufleţire şi admiraţie lupta de la Podul înalt, emoţia li se transmite şi şcolarilor. Desigur, aceste sugestii şi acte de imitaţie nu duc imediat la formarea unor sentimente. Nu devin copiii patrioţi, fiindcă au audiat câteva lecţii de istorie, dar un interes pentru istorie, pentru trecutul patriei se poate contura. încât exemplele din jur, treptat, pot avea o influenţă importantă, dacă intervin condiţii favorizante. Acestea au putut fi formulate chiar sub forma unor legi.

d) Legea transferului afectiv: când un obiect A cauzează o stare afectivă durabilă, ea se răsfrânge treptat („se transferă”) asupra altor obiecte B sau C, dacă ele se asociază frecvent cu obiectul A. Formularea legii e greoaie, însă fenomenul e simplu. Dacă o persoană ne-a devenit profund antipatică (datorită comportării sale arogante faţă de noi) încep să ne impresioneze dezagreabil: câinele cu care se plimbă, casa în care locuieşte, rudele ce o însoţesc în plimbări etc. Afectul negativ se extinde şi asupra altor fiinţe şi obiecte. Avem de a face cu un transfer prin contiguitate demonstrat şi experimentat de către J. Watson, binecunoscutul părinte al behaviorismului. El a adus în faţa unui copil de un an o cuşcă în care se afla un iepuraş alb. Copilului i-a plăcut această fiinţă blândă şi şi-a manifestat satisfacţia. în zilele ulterioare psihologul a readus cuşca, dar când copilul se apropia de ea, cineva ţipa puternic, un ţipăt de groază care speria copilul. Repetându-se experienţa s-a obsevat că micuţul a început să se ferească de iepure şi să dea semne de frică. în acest caz, sperietura provocată de strigăt s-a transferat şi asupra iepurelui cu a cărui prezentare coincidea.

Există şi un transfer prin asemănare : dacă un sentiment ne leagă de un obiect, o persoană sau o situaţie acesta se va răsfrânge şi asupra altora similare lor. De pildă, întâlnim la un spectacol o persoană necunoscută, care înaintea oricărei convorbiri, ne face o bună impresie, ne este simpatică. Uneori, ne dăm seama că aceasta se explică prin asemănarea ei cu un bun prieten din copilărie. Asemănarea poate să nu fie de fizionomie, ci în ce priveşte glasul, felul de a vorbi, gesturile sau, alteori, o asemănare de opinii, atitudini. Astfel se pot explica multe simpatii sau antipatii la prima vedere – emoţii a căror cauză nu ne este clară, în frecvente cazuri.

Transferul nu explică decât extinderea sferei obiectelor de care ne leagă o stare afectivă (la care se referea şi J. Nuttin), nu şi formarea unor noi sentimente. Acesta pare să se poată explica printr-un alt fenomen.

e) Combinarea afectivă, căreia Th. Ribot îi spunea „compoziţia sentimentelor”. Ea este implicată şi în „demonstraţiile” lui B. Spinoza. într-o formulare modificată, am descris astfel fenomenul: când uneia şi aceleiaşi imagini, se asociază, în repetate rânduri, diferite stări afective, ele tind a se combina, dând naştere unui sentiment complex. De exemplu, imaginii casei în care ne-am petrecut copilăria i se asociază mereu tot felul de emoţii: bucuria jocurilor copilăriei, serbările de ziua onomastică, necazurile îndurate cu ocazia meditaţiei la matematică, după cum şi tristeţea profundă din familie cauzată de moartea bunicii, o femeie veselă şi inimoasă… Dacă plecăm din oraşul acela şi continuăm studiile în altă parte, când ne întoarcem, peste ani, în oraşul natal şi vedem din nou casa (în care stau alte persoane, dar care a rămas aceeaşi) ne cuprinde un sentiment de înduioşare, de nostalgie şi ne dăm seama că el provine din lacrimile de bucurie sau necaz ale copilăriei. Acest sentiment complex, nou, îl numim de obicei „dragostea de casa părintească”. Cam în acelaşi fel s-ar putea explica şi patriotismul, dragostea de limba noastră, locurile natale, obiceiurile poporului, de care se leagă numeroase emoţii, aspiraţii şi sentimente. Combinarea, adică sinteza afectivă, poate fi completă, încât nu se pot distinge afectele din care provin. însă poate fi şi incompletă, cum e în cazul geloziei, când se observă amestecul de ură cu cel de iubire.

Combinarea afectivă e un fenomen de lungă durată, inaccesibil experimentului, deci nedovedit în mod riguros, de aceea nu am vorbit de o „lege”. El nici nu figurează de obicei în manualele de psihologie contemporană. în schimb, este relatat procesul de autonomie funcţională descris de G. Allport, care nu este decât un caz particular de sinteză afectivă. „Abilitatea se transformă în interes”. „Motivele originare pot să dispară complet. Ceea ce era mijloc în vederea unui scop devine un scop în sine” (Allport, G., p. 240). „Autonomia funcţională se referă la orice sistem de motivaţie în care tensiunile implicate nu sunt aceleaşi ca tensiunile antecedente din care sistemul dobândit s-a dezvoltat” (ibidem, p. 233). Să luăm un exemplu : un om de la ţară doreşte mult să-şi construiască o casă confortabilă, însă n-are banii necesari. Atunci se instruieşte şi se angajează ca marinar, meserie bine plătită. După câţiva ani, deşi a adunat suma necesară, el nu renunţă la profesia sa. Viaţa pe mare, colaborarea cu ceilalţi, eforturile şi bucuriile trăite împreună l-au făcut să îndrăgească marea şi profesiunea pe care o continuă până la pensionare. Iar atunci îşi construieşte o casă pe malul mării, al cărei zgomot îl aude şi pe valurile căreia se mai avântă din când în când. Deci, s-a format un puternic ataşament faţă de meseria care la început fusese concepută doar ca un mijloc. Ea a devenit un nou motiv, un motiv predominant ce şi-a câştigat o deplină autonomie.

La simpozionul amintit, Paul Fraisse 1-a combătut pe J. Nuttin cu un argument referitor tocmai la fenomenul acesta. El a luat cazul zgârceniei: un tânăr e nevoit mereu să adune bani pentru lemne, apoi ca să-şi cumpere un palton etc. Cu vremea însă el se ataşează de bani, îi adună şi începe să se priveze de tot ce nu e absolut indispensabil, numai pentru a avea satisfacţia de a-şi contempla bogăţia. Adunarea banilor şi-a câştigat o autonomie funcţională, iar zgârcenia constituie un motiv nou, deoarece acţionează în sens invers tendinţelor iniţiale, când banii erau adunaţi spre a fi cheltuiţi, nu spre a fi tezaurizaţi. în felul acesta se dovedeşte o veritabilă evoluţie a afectivităţii, a motivaţiei: apar sentimente cu totul noi, ce nu pot fi reduse la tendinţele din care au provenit.

f) încă un factor care poate interveni în evoluţia afectivităţii îl constituie inte-lectualizarea sentimentelor, în sensul prizei de conştiinţă asupra existenţei unui sentiment şi a eventualei sale valori. Conştiinţa unui afect pozitiv poate să servească la consolidarea lui. Conştientizarea unui sentiment negativ, iraţional, dăunător poate duce la o luptă împotriva lui, luptă foarte dificilă şi al cărei succes e departe de a fi sigur, fiindcă stările afective nu ascultă de criteriile logice, ele sunt sub imperiul unor evenimente trăite intens. Chiar dacă acum ştim că au fost greşit interpretate e greu să stingi ecoul lor afectiv.

g) Toţi factorii menţionaţi (frustrările, imitaţia, fenomenele de transfer şi sinteză afectivă) sunt în funcţie de experienţa socială, relaţiile sociale, de trăirea încărcată afectiv a unor situaţii. Convingerea pe calea cuvântului, realizată prin propagandă de diferite organizaţii sau formaţii politice, are un impact mai scăzut decât se crede. Numai în măsura în care elucidează afectele trăite zi de zi, când se sprijină pe sentimente deja conturate, munca de lămurire poate declanşa acţiunile aşteptate.

h) Maturizarea afectivă nu se realizează pe deplin, în mod automat, o dată cu înaintarea în vârstă. Sunt persoane care toată viaţa nu ajung la maturitate afectivă. Aceasta se caracterizează mai întâi prin stabilitatea vieţii afective, datorită formării şi ierarhizării de sentimente bine conturate. în lipsa acestora, cineva poate fi o fiinţă foarte emotivă, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta. Sunt capricioase şi imprevizibile. Importantă este şi predominarea unor sentimente superioare, îndeosebi a celor morale, asigurându-se astfel o conduită civilizată, atitudini corespunzătoare faţă de cei din jur. Apoi e necesară şi o conştientizare a trăirilor: atât a celor personale, cât şi a celor observate la ceilalţi, ceea ce face posibilă intervenţia voinţei şi adoptarea unei conduite judicioase, raţionale. Sunt persoane cu înalt nivel de cultură, care au fost mereu tutelate de alţii, ele trăind tot timpul afundate în lectură sau calcule complicate. Având o redusă experienţă socială, nu şi-au însuşit acea psihologie a simţului comun, care deşi implicită, ne ajută să identificăm un om de bună credinţă, comparativ cu un escroc notoriu. Ca urmare, ele nu se orientează în lumea intereselor şi a sentimentelor şi cad, cu uşurinţă, pradă unor aventuriere sau aventurieri versaţi -ceea ce poate să le atragă mari prejudicii.

i) Dispariţia sentimentelor este posibilă, mai ales în perioada anterioară unei temeinice cristalizări. La ea se referă Vasile Pavelcu în lucrarea Din viaţa sentimentelor. Una din situaţii este aceea când scade prea mult tensiunea implicată într-o stare afectivă complexă. Am amintit mai sus cazul soţiei (sau soţului) care înţelege să satisfacă toate capriciile celuilalt, sacrificându-şi mereu dorinţele sale legitime. Dizolvarea unui sentiment poate proveni şi din sens contrar: logodnica amabilă, îndatoritoare devine, după căsătorie, tiranică, venind mereu cu pretenţii exagerate, comenzi şi ameninţări. Şi excesul de tensiune este dăunător.

Dispar destul de repede sentimentele fundate pe iluzii şi nu pe realităţi. Un tânăr aflat în mare tensiune erotică, îşi vede iubita cu ochi foarte indulgenţi. Viaţa în comun îi dezvăluie o serie de aspecte negative, subestimate anterior, dar cu consecinţe nefaste. Ele, persistând zilnic, subminează afecţiunea clădită pe vise.

Automatismul, repetarea continuă a aceloraşi acţiuni, gesturi, în aceleaşi situaţii, diminuează starea de tensiune, slăbind şi stările afective. Fenomenul e vizibil mai ales în sentimente cum sunt cele estetice: repetarea frecventă a audiţiei unei simfonii îndrăgite face ca treptat interesul să ne scadă, să dorim şi altceva. Un om cultivat găseşte însă oricând posibilitatea imaginării unor variate situaţii şi acţiuni – cel puţin pe planul fanteziei.

în fine, un sentiment poate fi treptat inhibat când intervin alte trebuinţe presante, care devin mai interesante. De pildă, un funcţionar este un oasionat colecţionar de timbre. Procurarea unor timbre rare, îngrijirea colecţiei îi absorb tot timpul liber. Iată, însă, că este avansat într-un post de răspundere care cere şi o instruire suplimentară. Nu mai are timp destul pentru colecţie. Treptat noua ocupaţie îl absoarbe, îl atrage şi rareori mai simte nevoia să-şi contemple valorile acumulate cu trudă.

Diminuarea unor sentimente nu e totdeauna un proces domol, sunt cazuri în care el se transformă în cel contrar, tot aşa de puternic cât a fost cel dintâi. Iubirea înşelată puternic în aşteptări se poate transforma într-o violentă ură. în fine, sunt persoane… fără sentimente. Gradul redus de afectivitate, prezent la un temperament cum e apaticul, poate ajunge, la limită, la o incapacitate de emoţii puternice şi de structurare a lor în sentimente. Unii caracterizează această situaţie ca fiind o „psihopatie”. Astfel de persoane pot fi periculoase, deoarece nu sunt legate de nimic. Un astfel de om a fost H. Himmler, aşa cum am menţionat în capitolul anterior.

Stările afective, sentimentele dau sens existenţei. Fără ele ea este seacă, searbădă. Dar un sistem complex, cum e un sentiment bine cristalizat, nu e încremenit. Menţinerea lui presupune o satisfacere periodică a aspiraţiilor sale şi o păstrare a echilibrului între diversele tendinţe care îi alcătuiesc structura.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s